Emil Constantinescu: Experienţa mea de viaţă m-a învăţat că realitatea nu poate avea niciodată strălucirea şi înariparea speranţei

La 100 de ani de la Marea Unire din 1918, nimeni nu poate nega că participarea României la Primul Război Mondial a răspuns unei dorinţe arzătoare a românilor din Vechiul Regat şi a provinciilor aflate sub dominaţie străină şi că Noul Stat a generat o imperioasă dezvoltare economică şi socială.

Recitind însă literatura acelei perioade, observăm amara dezamăgire a elitei intelectuale a acelei epoci, care reflecta, dincolo de satisfacţia victoriei, traumele adânci provocate de pierderile umane pe frontul de luptă, de corupţia şi dezbinarea politică din perioada postbelică, care aveau să conducă la grave derapaje totalitariste.

Dacă dorim să aflăm faţa adevărată a unui secol tragic al istoriei noastre, va trebui să rememorăm nu numai victoriile şi progresele obţinute, dar şi înfrângerile, greşelile politice, trădările naţionale, compromisurile colective şi individuale.

Numai cu o astfel de abordare ne putem regăsi, într-o lume globalizată cinică şi confuză, nu doar identitatea naţională, ci şi demnitatea naţională la care visăm, pentru a ne înălţa de la ceea ce suntem la ceea ce am vrea să fim.

Experienţa mea de viaţă m-a învăţat că realitatea nu poate avea niciodată strălucirea şi înariparea speranţei.

Dar dacă nu îndrăzneşti să cobori în noroiul tranşeelor, speranţa rămâne doar un vis frumos şi tot mai îndepărtat.